The Nazi Dictatorship: Problems & Perspectives of Interpretation

Autor: Ian Kershaw
Rating:
Editura: Hodder Arnold
Anul apariţiei: 2000 (ediţia a patra)
293 pagini
ISBN: 0340760281

A radiografia, cu pretenţii de obiectivitate, regimul naţional-socialist al lui Hitler şi a nu utiliza drept reper istoriografic şi intelectual opera lui Ian Kershaw constituie un minus atât din punct de vedere al bibliografiei, cât şi al informaţiilor lăudabil etalate. Kershaw se disociază de numeroşi istorici/politologi pentru simplul fapt că nu recurge la sentimentalisme tendenţioase şi nu depune excesul de zel caracteristic interpretărilor de stânga.

Pe scurt. Încă din fază incipientă, apariţia sa pe scena politică a Germaniei producându-se imediat după Marele Război, nazismul a „beneficiat”, aşa cum era de aşteptat, de o incriminare compactă din partea teoreticienilor Internaţionalei a III-a. Virulenţa şi atitudinea combativă la adresa marxism-leninismului şi a adepţilor acestuia au echilibrat raportul de forţe extrema stângă – extrema dreaptă care polariza Germania. Replica bolşevicilor a fost pe măsură: nazismul reprezintă forma extremă a capitalismului decadent. Totodată, adoptând o atitudine vădit-defăimătoare la adresa tuturor statelor ne-comuniste, analiştii cominternişti nu s-au eschivat în a imagina apropierea între fascism şi capitalism, teorie desprinsă implacabil din scrierile leniniste. Interpretări rudimentare, gen Thalheimer şi Bauer, au la origini lucrarea lui Marx, 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, redactată la scurtă vreme după lovitura de stat al lui Napoleon al III-lea din 2 decembrie 1851. Thalheimer şi Bauer văd în bonapartismul înfăţişat de Marx un proto-fascism, ideologia lui Mussolini nefiind decât recrudescenţa acestuia.

Anii `60 constituie o perioadă prolifică revirimentului analizei fascismului din punct de vedere marxist sau neo-marxist. Noţiunea „dictaturii fasciste” este generalizată treptat pentru a defini o gamă largă de regimuri represive, autoritariste. Aşadar, regimurile lui Horthy, Salazar, Franco, Pilsudski, Pinochet, Papadopolous au fost catalogate superficial drept fasciste. A asimila nazismului regimuri militare sau catolice este o trivializare crasă a ororilor lui Hitler şi ale acoliţilor săi.

Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, la 30 ianuarie 1933, Occidentul descoperă similitudini deloc nereale între regimul său şi cel al lui Iosif Stalin, regim instalat în Uniunea Sovietică nouă ani mai devreme. Două faţete ale aceleiaşi monede, susţineau din toţi rărunchii vesticii. Relaţionarea nazism-comunism (în forma sa stalinistă) a răsărit cu un dinamism ameţitor, explicabil, în condiţiile date, după al Doilea Război Mondial. Hannah Arendt, Carl Friedrich, Karl Dietrich Bracher au apelat succesiv la termenul totalitarism pentru a simplifica şi, nu mai puţin, a tranşa o viziune devenită acum exponenţială. Ar fi eronat să credem, însă, că totalitarism a fost inventat de către filosofii anterior-menţionaţi. Aşa cum arată Kershaw, termenul a fost evocat de teoreticianul fascist, Giovani Gentile, cu trimitere explicită către etatismul regimului mussolinian. Paralela fascism-comunism a fost realizată iniţial de către prim-ministrul italian, Nitti, şi preluată imediat de anumiţi politicieni englezi la finele anilor `20.

Există un dezacord profund între interpretările oferite naţional-socialismului de către analiştii marxişti şi de către cei non-marxişti. Kershaw îi are în vedere aici pe Gregor, Organski, Mommsen, care văd în nazism un fenomen real modernizator. Definiţia lor este laconică şi puţin abstractă: „formă de dominaţie a societăţii aflate într-un proces de transformare socială spre societatea industrială şi ameninţată de comunism”. O deosebire fundamentală între nazism şi stalinism este sfera socio-economică. În acest context, unii insistă pe singularitatea Germaniei, ale cărei tradiţii autoritariste, pre-capitaliste au supravieţuit şi au impus în mod fatalist victoria forţelor de extremă-dreapta. Ian Kershaw susţine această teză, a climatului specific, pentru a inocula ideea unicităţii fenomenului nazist şi a-l disocia de alte manifestări de tip fascist.

Moştenire a statului prusac bismarckian, regimul naţional-socialist este inexorabil legat de personalitatea führerului său, Adolf Hitler. Kershaw admite fără drept de apel rolul catalizator pe care cancelarul german al anilor 1933-1945 l-a jucat în creionarea ideologiei statului său. Istorici precum Hillgruber, Bracher şi Hildebrand pun exagerat semnul de egalitate între nazism şi hitlerism, distorsionând ipso facto originile politico-ideologice şi cauzele economico-sociale ale nazismului. Paradoxal, unii politologi oferă o viziune diametral opusă: minimalizează substanţial figura lui Hitler, consacrând, deci, diminuarea importanţei conducătorului german.

Alte interpretări îmbină marxismul şi freudianismul pentru a explica fenomenul fascist (Wilhelm Reich) sau îl poziţionează la „extremitatea centrului”, radicalism al clasei mijlocii (Seymour Martin Lipset).

Kershaw se exprimă foarte tranşant atunci când afirmă: „Nu există nici o teorie a fascismului care să primească aprobarea generală”. Acceptă, nu fără reţineri, generalizarea „fascism” atribuită nazismului prin raportare la similitudinile profunde cu alte fascisme europene. Fenomenul naţional-socialismului este în relaţie directă cu proliferarea regimurilor autoritare de dreapta în epoca interbelică. Cu toate acestea, evoluţia caracteristică Germaniei singularizează acest fenomen în contextul extremei-drepte.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

No related posts.