The Open Society and its Enemies

Karl R. Popper – The Open Society and its Enemies – Vol. I – The Spell of Plato|

L-am descoperit pe Karl Popper nu de foarte mult timp. Tot amân momentul în care îi voi lua în primire exegeţii, aşa că anunţ de pe-acum: (pentru moment) Popper are dreptate în tot ce zice şi e un băiat de treabă. Scrie destul de lejer şi, în general, am mai zis-o?, are dreptate.

The Open Society and its Enemies a fost „un efort de război”. În 1934 apare The Logic of Scientific Discovery, o carte interesată de epistemologie, teoria probabilităţii, logică, mecanică quantică, şi alte minunăţii care-ţi pot vindeca insomnia, iar în 1945 apare The Open Society, o carte interesată de filosofie politică, ideologie şi, să împrumutăm aici un termen drag Hannei Arendt, „banalitatea răului”. În biografia sa (Unended Quest, 1976), Popper pune neobişnuitul salt intelectual pe seama anului 1938, în care Hitler deschide uşa Austriei şi zice, mai mult sau mai puţin: „Ce-i aici, cafe-bar? Plecaţi că vreau să mănânc.”

Calul de bătaie al cărţii: ideea unei politici de tipul „vindecă-tot” (aşa cum, de la Platon, către Hobbes, Comte, Mill, Hegel şi Marx tot găsim) este o idee greşită. Conceperea unui sens al istoriei, a unei mecanici raţionale pe care omul ar putea, în principiu, descoperi-o este denumită istoricism şi atacată în toate felurile imaginabile. Istoricismul, spune Popper, este „the doctrine that history is controlled by specific historical and evolutionary laws whose discovery would enable us to prophesy the destiny of man”. Începută cu Hesiod, apoi Heraclit şi Platon, doctrina istoricistă acceptă schimbarea („Totul curge” şi „Nu poţi călca de două ori în acelaşi râu”, nu?) însă crede cu obstinenţă că schimbarea are loc după o lege neschimbată. A găsi şi a explica această „lege a umanului”, apoi a depista acea le meilleur des mondes possibles ţine de datoria fiecărui „istoricist”, astfel că Platon nu-şi dezamăgeşte colegii şi meşteşugeşte totul în Republica.

O citire nu tocmai măgulitoare a Republicii lui Platon nu era o noutate. În A History of Western Philosophy a lui Russell, cu greu poţi găsi o vorbă apreciativă, dincolo, bineînţeles, de stimarea câtorva calităţi literare. Dreptatea (eng. Justice) în dialogul platonician este, uşor contraintuitiv, dată de servitute, de „libertatea” fiecăruia de a se supune şi a face exact ceea ce îi este prescris, nimic mai mult. Asemenea concepţie despre dreptate, spune Popper, este dată de nobilul Platon, pentru care schimbarea socială şi naşterea primelor forme de democraţie (Pericle, şi nu numai) era groaznică: „I believe that Plato, with deep sociological insight, found that his contemporaries were suffering under a severe strain, and that this strain was due to the social revolution which had begun with the rise of democracy and individualism. He succeeded in discovering the main causes of their deeply rooted unhapiness – social change and social dissension – and he did his utmost to fight them” (p. 57) Cerinţele lui Platon pentru atingerea Binelui, continuă Popper, sunt „totalitariste şi anti-umanitare” (p. 88). Răspunsul lui Platon nu este abolirea claselor – un răspuns pe care îl vom găsi în lucrările lui Marx – ci „securizarea clasei conducătoare” prin tot felul de scamatorii politice şi sociale. Una dintre ele, poate cea mai semnificativă, este naşterea propagandei: oamenii trebuie „născuţi şi crescuţi” într-o protectoare propagandă, pentru care moralitatea nu este altceva decât „igienă politică” (p. 107), prin care cei aleşi rămân pe poziţii

Philo-sophia apare acum cu totul diferită. Între filosof şi divinitate (Lumea Formelor şi a Ideilor) există o comunicare directă drept pentru care „the philosopher-king seems to be, partly a copy of a dribal priest-king. [...] Thus Plato’s philosophical education has a definite political function. It puts a mark on the rulers, and it establishes a barrier between the rulers and the ruled” (p. 148) Ţinem minte cum filosoful nu iubeşte cutare ori cutare lucru frumos, ci Frumuseţea? Nu cutare ori cutare lucru drept, ci Dreptatea? Şi cum fiecare obiect din lumea sensibilă „participă” la Idee originară, care singură este parte a realităţii, şi care singură este deci „adevărată”? Nu departe este ideea că orice origine este bună, reală, adevărată, perfectă, ori de ce ar scăpa Ideea de Stat din acest vârtej metafizic? Deşi „the theory of Forms or Ideas was originally introduced in order to meet a methodological demand, the demand for pure or rational knowledge which is impossible in the case of sensible things in flux” (p. 38), ea ajunge să funcţioneze pentru ceva mai mult: “it provides a theory of change” (p. 149): orice schimbare este „bună” câtă vreme este regresivă. Binele, este în fond Regresul către o ordine originară. Dreptatea este „the health, unity and stability of the collective body” (p. 106) ori singura sursă a unor asemenea calificative este originea Ideală.

De aici, titlul lucrării: „The magical or tribal or collectivist society will also be called the closed society, and the society in which individuals are confronted with personal decisions, the open society” (p. 173) Distrugerea violentă a societăţii închise (odată cu crearea primului oraş-stat grecesc) a generat îndeajuns de multă frustrare pentru ca aceasta să genereze la rândul ei tendinţe opuse, de acelaşi tip şi la fel de violente.

Popper nu propune o soluţie, deşi sugerează câteva pe tot parcursul cărţii: individualism (de la proprietate individuală la valori individuale) şi posibilitatea schimbării. Societatea lui Popper este „deschisă” şi pentru că este deschisă schimbării: în eventualitatea unui conducător nătărău (căci „[it is a] madness to base all our political efforts upon the faint hope that we shall be successful in obtaining excellent, or even competent, rulers”, p. 124), cel mai mare semn al unei sănătăţi sociale este posibilitate adaptării: „reasonably effective institutional safeguards” (p. 125).

Întrebarea este: cine (unde şi cum) delimitează individul de instituţie, altfel spus, până unde interesele celor două entităţi coincid, şi – presupunând că descoperi-vom o cale aurie de mijloc – cine în afara acestui duo are să zică: „De aci înainte astfel şi nu altminteri”? Răspunsul lui Popper, îl voi cita în întregime măcar pentru doza mare de sinceritate (p. 108), poate fi citit ca naivitate cu ton uşor american, dar poate fi citit şi ca exigenţă specific individualistă:

What I demand from the state is protection; not only for myself, but for others too. I demand protection for my own freedom and for other people’s. I do not wish to live at the mercy of anybody who has the larger fists or the bigger guns. In other words, I wish to be protected against aggression from other men. I want the difference between aggression and defence to be recognized, and defence to be supported by the organized power of the state. […] I am perfectly ready to see my own freedom of action somewhat curtailed by the state, provided I can obtain protection of that freedom which remains, since I know that some limitations of my freedom are necessary; for instance, I must give up my ‘freedom’ to attack, if I want the state to support defence against any attack. But I demand that the fundamental purpose of the state should not be lost sight of; I mean, the protection of that freedom which does not harm other citizens. Thus I demand that the state must limit the freedom of the citizens as equally as possible, and not beyond what is necessary for achieving an equal limitation of freedom.

Autor: Karl R. Popper
Rating: 5/5
Editura: Routledge and Kegan Paul
Anul apariţiei: 1962
ISBN : 0-691-01968-1

Scrisă de Octav Popa

No related posts.