The Uses of Argument

Autor: Stephen Toulmin
Rating:
Editura: Cambridge University Press
Anul apariţiei: 1958
241 pagini
ISBN:0-521-8274-56

</br

Am vorbit în recenzia lucrării lui Chaïm Perelman („The Realm of Rhetoric”) despre unul din „contactele” pe care l-a avut teoria argumentării cu logica şi „peisajul” generat (tipuri de argumente, formule argumentative, procese şi procedee). Povesteam, în general, despre cum pretenţiile logicii, de a fi în acelaşi timp formală şi aplicabilă în practica argumentativă, par din ce în ce mai greu de justificat . În acelaşi an 1958 în care Perelman publica, venind dinspre filosofia dreptului, „Traité de l’argumentation”, apare la Londra lucrarea lui Stephen Toulmin, venind dinspre etică şi epistemologie, „The Uses of Argument”. Despre aceasta din urmă ne vom ocupa acum, reiterând promisiunea de la început potrivit căreia vom fugi de subtilităţi şi confruntări puţin importante.

Dacă Perelman s-a interesat de tipologia argumentelor (separate, în viziunea lui, în asocieri şi disocieri), Stephen Toulmin lasă la o parte diferitele sortimente şi forme pe care le poate lua argumentul pentru a urmări configuraţiile invariabile ale argumentării. Dar ne putem întreba, există invariabil în argumentare? Acesta este prima întrebare de la care pleacă Tolmin. Nu cumva „argumentarea” este doar o abstracţie cu care lucrează mai nou teoreticienii, în timp ce realitatea ne oferă doar argumentări particulare, contextuale? Există ceva comun, unitar, care să poată fi luat drept criteriu de analiză şi apoi, mai departe, drept criteriu de evaluare? Întrebări retorice, desigur. Pare-se că „da”. Avem de a face, aşadar, cu o operaţionalizare a argumentării, cu o stilizare practică, reducţionistă.

Primul pas: etapele argumentării. Orice individ care „aruncă în aer” o teză, considerând-o sau nu adevărată, ori pur şi simplu pretinzând atenţie pentru ceea ce spune, are dreptul/temeiul să facă asta numai dacă justifică această pretenţie. Ca să dăm un mic insight în terminologia lui John Searle, putem reformula această premisă metodologică astfel: pentru orice actul (ilocuţionar) al aserţiunii, condiţia preparatorie este aceea ca vorbitorul să aibă temeiuri în virtutea cărora aserţiunea să fie adevărată (şi acest lucru să nu fie de la sine înţeles, fapt care ar face argumentarea redundantă) Închidem mica paranteză pragmatică. Aşadar, ne aflăm la început în faza posibilităţii, suntem în sfera modalităţii posibilului. Dacă o teză, chiar înainte de a o proba argumentativ, apare drept necesară („must be the case”), atunci ea nu are nevoie să fie argumentată, aparţine modalităţii necesarului. Nimeni nu s-a angajat într-o discuţie sau n-a încercat să susţină teze ca: „2+2=4” sau „Apa e compusă din oxigen şi hidrogen” etc. La fel despre imposibilitate („2+2=5”, „Soarele nu produce lumină” ş. a.). Ajungem astfel la primul rezultat: prima articulaţie invariabilă a argumentării e dată de modalitatea posibilului în ceea ce priveşte teza sau atragerea interesului („stronger, weaker, more or less serious claim on our attention”).

Al doilea pas: e clar că, într-o argumentare, premisele imposibil de utilizat sunt inutile şi e clar în aceleaşi timp că premisele de la sine evidente care ar genera concluzia în mod necesar sunt rare. Drept urmare, argumentele care ţin de sfera probabilului fac domeniul argumentării. Însă acest demers teoretic sună foarte cunoscut. „E chiar străvechi”, vorba poetului. Deschidem Analitica Primă a lui Aristotel şi citim: „Entimema este un silogism care pleacă de la probabilităţi ori semne” (II, 27, 70a, 10-12) – enunţ cu care Stagiritul rezolvă şi problema corolarului dintre dialectică şi retorică, a continuităţii dintre ele. În sfârşit, citim apoi în Retorica lui Aristotel şi găsim explicaţia: „într-adevăr, în legătură cu acestea [din domeniul probabilului, al verosimilului] înfăptuiesc, deliberează şi examinează oamenii, ori acţiunile sunt toate de acest fel şi nici una din ele nu există, ca să spunem aşa, din necesitate” (I, 2, 1357a, 20-24) şi apoi situaţia inversă: „dacă dăm peste principii prime, nu va mai fi atunci nici dialectică nici retorică, ci este însăşi ştiinţa”. (I, 2, 1358a, 25). Nicio surpriză, deci, că ceea ce avea să se construiască în opera lui Tolmin, plecând de la aceste două concepte (etape invariabile şi modalitate) avea să rămână drept „modelul silogismului retoric” sau „modelul entimematic”. Cei familiarizaţi cu entimema lui Aristotel sau cu silgoismul aşa cum a apărut explicat în Orgaon, vor simţi în continuare o, să-i zicem, frustrare teoretică dată de apropierea unui greu de ignorat deja-vu.

Am menţionat deja TEZA (claim), o vom nota cu T precum şi faptul că ea trebuie să se situeze în sfera posibilului; la fel, am menţionat TEMEIUL (data), justificarea, pe care îl vom nota cu D (dat întemeietor, pentru a prelua traducerea lui Constantin Sălăvăstru). Între aceste două există o legătură de condiţionare. Dacă oferim un argument de tipul „Nu am putut ajunge la prima oră pentru că ploua”, doamna învăţătoare s-ar putea să pună la îndoială legătura de condiţionare dintre cele două propoziţii (teză şi temei), aşa că elevul va oferi un GARANT/fundament (îl vom nota G). El va putea suna astfel: „Deoarece atunci când plouă dimineaţa, traficul este îngreunat”. Avem până acum schema:

Structura argumentului (încă simplă şi oarecum intuitivă), va fi completă doar după ce adăugăm câteva elemente. Întâi, avem nevoie de o specificare a câmpului argumentării prin termenul B (backing, în conformitate, în baza). Un câmp este un domeniu care înglobează argumente de acelaşi tip logic (D-uri şi T-uri din aceeaşi zonă). De exemplu, avem câmpul argumentativ al axiomelor geometrice, există un câmp al dreptului, altul al filosofiei, există câmpuri unde raportăm prezentul sau cele înc are raportăm trecutul, există câmpuri ale verdictelor etc. În cazul nostru, putem vorbi desre un câmp al prezentului: „Dată fiind infrastructura oraşului Bucureşti şi regulile de circulaţie”.

Ultimul element exte EXCEPŢIA, necesară pentru a completa şi a corecta modalul tezei („deci, cu necesitate”, „deci, probabil”, „atunci, cel mai probabil” etc). Să menţionăm că modalul tezei (M) nu este unul de natură alethică – adică este dintre cele care generează valori de adevăr – el poate fi modal opinabil („deci, consider că” sau „deci, am congingerea că”), deontic („deci, e obligatoriu să”) sau epistemic („e verificat că”) etc. Toate acestea fiind în puternică relaţie cu câmpul argumentării. Stephen Toulmin operează numai cu prima categorie care este suficientă etapei iniţială şi nu menţionează aceste cazuri, drept pentru care se pot naşte confuzii între „modalitatea” etapei iniţiale (văzută ca o zonă, mai degrabă) şi „modalul” concluziei (văzut ca un punct, ca o concretizare). Amândouă se răsfrâng asupra concluziei – vezi şi locul în care apare în schemă – însă în etape diferite. Constantin Sălăvăstru, unul dintre primii care avea să interpreteze analiza lui Toulmin, avea să fie şi cel care: 1. punea ambele etape sub acelaşi concept (greşit pentru că modalele au forţă şi criterii specifice) pentru ca apoi 2. aplica „modalitatea” argumentelor în locul concluziilor. În sfârşit, am zis că nu intrăm în subtilităţi.

În cazul nostru, aşadar, putem avea excepţia: (întârzii în dimineţile ploioase) „Cu excepţia cazului în care există poliţişti în toate intersecţiile” sau „Decât dacă tata nu încalcă regulile de circulaţie” etc.

Schema argumentativă va deveni:

Acum, modelul poate părea practic, simplu şi destul de prietenos. Fără a intra în toate detaliile, să spunem că nu toată lumea ar fi de acord cu o asemenea caracterizare. Practic? Din moment ce argumentarea concretă are loc rareori în forma aceasta, din moment ce entimema rămâne deseori entimemă (fără prea multe etape explicite), şi din moment ce practica argumentativă poate genera situaţii în care aceleaşi elemente duc în şi la o concluzie şi la opusul ei (spre exemplu în momente diferite sau culturi diferite), mai putem vorbi de caracter normativ-procedural? O mai fi într-atât de practic? Apoi simplu. Aici putem aduce în discuţie problema existenţialităţii, a diferenţei de statut existenţial dintre premisa minoră (DATA) şi premisa majoră (WARRANT), ne putem întreba cum dăm credit de existenţialitate celei din urmă fără să o presupunem pe prima – nu puţini sunt cei care spun că celebrul Barbara „Socrate e om şi toţi oamenii sunt muritori deci Socrate e muritor” este o tautologie (dacă ştim că toţi oamenii sunt muritori, ştim şi că Socrate este muritor). Aşadar, pe ce baze ne întoarcem la distincţia adevărat-existenţial-bun-util versus formal-indiferent-indiferent-indiferent? Apoi prietenos. Aici, cea mai grea întrebare este probabil: „Cum distingem între cele 3 elemente: temei, fundament şi backing?”. Atunci când toate trei au un grad mare de generalitate, care-i mai puţin generală? Şi chiar dacă stabilim asta, n-am efectuat un fapt descriptiv, aşadar post-factum?

Minima survolare a dezbaterii pe care a generat-o Toulmin ne aduce către două concluzii: 1. e evident că ceva este invariabil în orice avansare a unui argument şi 2. lucrarea filosofului britanic poate fi contestată, însă meritul de a fi deschis asemenea planuri (chiar şi pline de întrebări) este, la fel, greu de contestat. Chiar şi aşa, terenul în jurul căruia şi apoi pe care ne mişcăm atunci când vorbim despre argumentare devine, odată cu îmbinarea dintre Aristotel, drept şi epistemologie realizată de Toulmin, un teren mai studiabil.

Scris de Octav Popa

Related posts:

1. Probabil ultimul argument împotriva teoriei conspiraţiei