Titulescu reloaded – RETORI, SIMULACRE, IMPOSTURI

Autor: Ciprian Şiulea
Rating:

Poate că un prin argument pentru care cartea domnului Şiulea este demnă de citit este acela al însăşi ideii de la care porneşte: nu există un autentic spirit critic în spaţiul cultural român, îndeajuns de puternic încât să taxeze devierea înspre ideologii de diverse orientări. Chiar dacă studiul a apărut în 2003, miza acestuia poate fi încă de actualitate: de ce să nu existe în dialogul cultural o atitudine critică faţă de, în opinia autorului, mult prea multele discursuri ideologice care alunecă fie înspre sterilitate, fie înspre neadecvare la realitate?

Din start definiţia ideologiei este pusă în termenii unui discurs îndepărtat de concretul zilei, a unei simplificări abuzive a acestuia şi a unui militantism politic radical. Având aceste puncte stabilite încă de la început, se încearcă nu neapărat filtrarea ideologiilor care contravin definiţiei iniţiale, ci mai degrabă o relativizare şi o moderare a tendinţelor devenite inoperante, cu timpul, în viaţa socială şi nu numai. Dar de ce se doreşte o asemenea relativizare? Dincolo de necesitatea unei igienizări a spaţiului public, autorul, nefiind un adept al soluţiilor colectiviste de salvare a naţiunii, consideră că normalizarea vieţii culturale şi police oferită de democraţie ar fi cadrul necesar, nu şi suficient, reuşitei personale (în sensul realizării spirituale) .

Dorinţa acestei normalizări este, cumva, sugerată de un orgoliu: individul nu are nevoie de o recompensă din partea societăţii pentru lupta interioară, ci are nevoie ca aceasta să-i ofere liniştea necesară unei atare dezvoltări. Cu alte cuvinte, nimeni nu îmi poate impune, din exterior, în numele vreunei ideologii, felul în care trebuie să îmi desfăşor viaţa interioară. Şi de la practicarea acestui individualism până la acceptarea ideii de contract social ca bază a vieţii sociale nu este decât un pas.

Următorul pas, cumva firesc, este acela al demitizării creaţiei misticii naţionale, ca soluţie pentru evoluţia societăţii. Argumentul este acela că intelectualii perioadei interbelice şi continuatorii acestora, nefiind capabili să distingă între evoluţia interioară şi spaţiul public, aproape automat s-au îndreaptat către o ideologie a salvării colective, vecină cu totalitarismul. Şi pentru că ideea de sacrificiu comun este una impusă din exterior, dialogul implicit dintre reprezentanţii unui atare curent şi mase este unul forţat, cu un public care nu poate sau nu aderă la acest sistem de valori.

Mai mult, discuţia iniţiată de autor nu se rezumă doar la activarea unui spaţiu public decent, ci urmăreşte şi raţionalizarea spaţiului cultural, dezideologizarea culturii, astfel încât aceasta să nu mai fie instrumentalizată, şi chiar armonizarea intereselor care ţin de producţia culturală şi politică. De aceea, soluţia individualismului radical, atât timp cât este moderată în demersul ei şi nu doreşte intrarea în însuşi cercul vicios pe care îl condamnă, este unică pentru salvarea de apucăturile colectiviste. Din eseurile prin care se doreşte afirmarea acestei soluţii, şase la număr, interesante chiar prin perspectiva critică din care sunt scrise, cele mai relevante pentru acest moment mi se par cel referitor la Maiorescu şi cel legat de accederea României în Europa.

Dorinţa expresă este aceea de a-l regăsi pe Titu Maiorescu, în toată dimensiunea sa politică, încercând eliminarea acuzaţiilor de antioccidentalism şi reacţionarism ce abundă în diverse descrieri şi afirmând, în schimb, deschiderea acestuia către un spirit şi o cultură europene. Motivul central al acestei recuperări este acela al reevaluării teoriei formelor fără fond (voi prelua de aici prescurtarea folosită de autor, FFF), necesară pentru a înţelege corect ideile propuse de Maiorescu.

În principal, teoria formelor fără fond afirmă că importul de forme instituţionale – şi nu numai – trebuie făcută complet, împreună cu toate mecanismele şi procesele pe care aceasta le reclamă. La nivel de strategie, Maiorescu este de asemenea prevăzător: el afirmă că resursele unui popor fiind limitate, acest import nu trebuie făcut instant, ci în urma unor prefaceri interne, pe diferite paliere ale societăţii, astfel fiind evitată risipa de energie şi discreditarea formei străine. Un alt posibil pericol este acela al introducerii incomplete a unei forme pe un fond deja corupt şi degradat, acest mecanism amplificând degenerarea acestuia din urmă şi creând o copie infidelă a instituţiilor originale. Ori tocmai acestui mecanism se împotriveşte Maiorescu, acesta încercând dezvoltarea fondului material, deja inhibat şi pervers din cauza mult prea multor FFF existente în perioada apariţiei Criticelor.

Nici intensificarea relaţiilor cu Occidentul nu salvează aceste cópii infidele, prin simplul contact cu originalul. Dar cum au apărut aceste FFF, se întreabă domnul Şiulea? Răspunsul este oferit tot de Maiorescu; există două metehne specifice poporului român care au permis aparaţia acestor FFF. Deraierea ideologică înspre naţionalism a condus la crearea unui fond alterat; şi vanitatea, la nivel psihologic, care este sursa unei imagini exagerate pe care românii o au despre ei, în comparaţie cu civilizaţia occidentală. Tocmai din cauza acestui decalaj, şi în viaţa culturală curentă, există dorinţa disperată a compensării, exprimată prin discursuri de-a dreptul bizare.

Concret, pentru perioada în cauză, introducerea sistemului reprezentativ parlamentar era o condiţie necesară, din punctul de vedere al lui Maiorescu, alinierii cu statele europene. Ori această formă nu putea exista în absenţa unei clase de mijloc stabile, mai precis a burgheziei – industriaşi, comercianţi şi intelectuali – care să participe activ la viaţa economică, politică şi culturală a ţării. Dar crearea acestei “realităţi socio-economice” nu putea fi impusă din exterior, deoarece forma importată este una abstractă, de aici derivând necesitatea adaptării fondului la aceasta. Şi cum poţi crea o astfel de realitate? Răspunsul este simplu: printr-o reformă a sistemului educaţional care să permită construcţia în timp a acestei realităţi, adaptată la formele “moderne de cultură şi de viaţă socială.”

Doar prin dezvoltare perpetuă şi evitarea greşelilor se poate ajunge la o atare calitate a fondului care să susţină respectivele forme occidentale. Ori dezvoltarea perpetuă viza mărirea reţelei de şcoli de la sate şi accentul pe învăţământul real sau ştiinţific, în mediul preuniversitar şi universitar. Este de reţinut ideea conform căreia Maiorescu dorea îmbunătăţirea acestor instituţii, a serviciilor publice şi a culturii sub formă de recompensă faţă de majoritatea populaţiei plătitoare de impozite.

Contrar viziunii conform căreia Maiorescu ar fi tradiţionalist, pragmatismul ataşat discursului său militant îl transformă într-un autentic spirit critic; apropierea faţă de realitate şi faţă de complexitatea ei îl promovează în postura de om politic preocupat de aplicarea concretă a diferitelor teorii, şi nu în aceea de militant al vreunei ideologii sterile. Şi poate nu este deplasată ideea conform căreia Maiorescu ar putea constitui o sursă de inspiraţie, la nivel de atitudine si nu numai, pentru mai-marii zilelor noastre…

Privind integrarea europeană ca pe “un obiectiv naţional primordial”, domnul Şiulea admite că implicarea intelectualilor, cel puţin la nivel de discurs, denotă angajament şi un simţ al datoriei faţă de comunitate. În ciuda acestui angajament sincer, valoarea etică a fiecărui discurs, cu precădere a celor ce vorbesc în numele celorlaţi (a naţiunii), ar trebui calculat în funcţie de reacţiile pe care acesta le primeşte din parte publicului, şi nu doar în baza angajamentului efectiv. Ca punct de reper este luată antologia de texte editată de Adrian Marino Revenirea în Europa (Aius, Craiova, 1996). Conţinând texte ale diverşilor intelectuali care au contribuit la formarea şi la perpetuarea “ideii europene”, volumul în cauză strânge laolaltă adversari şi partizani ai integrării europene, moderaţi în exprimare şi atitudini.

Operând cu ajutorul perechii “naţionalist/proeuropean”, autorul desparte convingerile intens proeuropene de cele mai rezervate în direcţia integrării. Toate aceste convingeri au în schimb un lucru în comun, şi anume un soi de frustrare provenită din faptul că Vestul s-a arătat dezinteresat de soarta Estului, lăsându-l sub dominaţia comunistă şi nefiind interesat de “organizarea unui Nürnberg al comunismului”. Această frustrare dă naştare unui sentiment de superioritate, ca mecansim de compensare, faţă de Occidentul material şi decadent, în timp ce Estul este potenţat spiritual de suferinţa sub comunism. Pe aceeaşi linie de gândire este pusă la îndoială şi posibilitatea de a crea în plină oroare comunistă sau, mai mult, posibilitatea de a prezerva cultura şi spiritualitatea “adevărate” sub dominaţia ceauşistă. Etichetate ca “profund masochiste” şi “mistice”, aceste raţionamente sunt considerate a avea prea puţine argumente care să le susţină, chiar şi la nivel superficial.

Dacă ambientul intelectual din care provin “delirurile mistice pe tema spiritualitaţii româneşti” este tratat doar la nivel descriptiv verbal şi expeditiv, şi reprezentanţi ca Al. Paleologu sau Octavian Paler nu beneficiază de exerciţiu critic, atitudinile unor autori precum Adrian Marino şi Gabriel Andreescu sunt tratate cu atenţie şi deferenţă. Se poate pune întrebarea: oare acest exerciţiu critic este folosit doar în cazuri convenabile, acolo unde ideile comentate pot fi uşor demontate? Concluzia eseului încadrează “naţionalismul violent” la categoria “supraideologiei”, fapt ce a condus la imprimarea acesteia în toate ideologiile politice clasice şi făcând din reconstrucţia naţională un scop ce depăşeşte dorinţa individuală. Autorul conchide că ideologia care ar deservi cel mai bine “interesele naţionale” în acest moment ar fi “ideologia minimală a individualismului”, în dauna marilor proiecte culturale şi politice de construcţie naţională.

Există cel puţin două obiecţii care pot fi aduse tentativei de emancipare a spiritului critic propusă de domnul Şiulea. Acest demers, onest în sinea sa, nu ia în calcul şi posibilele lacune şi neajunsuri ale ideologiilor promovate cu ardoare de dânsul: democraţia liberală sau individualismul radical; este adevărat că sunt expuse riscurile căderii într-o extremă de acest gen, dar o analiză critică, precum cea îndreptată către Omul recent (H.R. Patapievici) sau Postmodernism – istoria unei “bătălii” culturale (I.B. Lefter) nu există. Încă mă întreb de ce “superbele principii ale Revoluţiei franceze” sau modelul european, ca existenţă materială şi spirituală, nu au fost puse la îndoială de iscusita şi intensa scriitură a domnului Şiulea.

O a doua obiecţie este legată de însăşi scopul demersului reclamat dintru început: dacă s-a dorit o critică care să echilibreze spaţiul cultural, evitând derapajul ideologic, atunci acest lucru a fost atins parţial. Distanţarea de realitate, apanajul ideologiilor extremiste după autor, nu poate fi evitată nici chiar de acesta. Acuzaţia de extremism ideologic ar fi deplasată, dar acest lucru nu exclude o inadecvare a discursului. Ori dânsul se depărtează de realitate atunci când propune o realizare spirituală, dar fără să includă în această ecuaţie exact acea realitate în afară careia nu poate fi concepută o asemenea “luptă”: Dumnezeu.

Scrisă de Ştefan Muşat

No related posts.