Totul este relativ
Meister Eckhart spune undeva că ateul, chiar şi atunci când huleşte, tot Îi aduce slavă lui Dumnezeu. Vorbele proaste ale modernităţii noastre târzii, care se vor tot atâtea prometeice asumări ale independenţei, sunt mărturisi neînţelese ale credinţei, şi numai orbirea le face să treacă drept ceea ce nu sunt. Totul este relativ, spun apologeţii pragmatici ai lipsei de certitudine. Care înţelept dreptcredincios s-ar încumeta să-i contrazică?
Religiile spun, fără greş, că nimeni nu este izolat de nimeni, că o reţea de o complexitate inimaginabilă leagă toate elementele lumii între ele, dincolo de iluziile noastre despre contingenţă şi sfidând tot ceea ce crede ignoranţa noastră despre singurătate. Islamul cunoaşte un hadith: “Musulmanul este oglinda musulmanul.” Adică nivelul spiritual al unui credincios ridică nivelul întregii comunităţii, la fel cum o greşeală făcută de un credincios este o greşeală aparţinând ummei. Fiecare acţiune se reflectă în restul acţiunilor, fiecare gând îşi găseşte imediat nu perechea, ci suscită o clasă de gânduri identice. Musulmanul este în relaţie cu musulmanul, oricare ar fi el…
În Evanghelia după Ioan, Iisus se pune pe sine în legătură cu toţi oamenii: “Rămâneţi în mine şi eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în mine.” (15, 4) apoi în legătură cu Dumnezeu Tatăl: “Dacă m-aţi şti pe mine, aţi şti şi pe Tatăl meu.” (8, 19). Este chiar mai mult decât ceea ce sugerează relaţionarea prin contingenţă, este o legătură prin identitate: Tatăl este în Iisus, iar Iisus este în fiecare dintre “cei mai mici fraţi ai săi”.
Mişna iudaică, în Abot 3.2 spune numele relaţiei dintre doi credincioşi: “Dacă doi stau împreună iar cuvintele dintre ei sunt ale Torei, atunci Şekinah este în mijlocul lor.” Imanenţa divină este aceea care îi uneşte pe oameni în momentele binecuvântate.
Într-un fragment din Rig Veda, hinduismul stabileşte unitatea în diferenţă: “Atunci când au tăiat Fiinţa Supremă, câte bucăţi au făcut [din ea]? Cum I-au numit gura? Cum braţele? Şi cum coapsele şi picioarele? Bramanii sunt gura Sa, braţele sunt Kşatriya, coapsele au devenit Vaisya, şi din picioare s-au născut Sudra.” (10.90.11-12) Castele sunt poziţionate una în prelungirea celeilalte, fiecare este în legăture cu toate, iar împreună alcătuiesc o proiecţie a Fiinţei Supreme.
În Acarangasutra, un text jainist, există un verset care stabileşte o relaţionare între Interior şi Exterior: “Cine-şi cunoaşte Sinele lăuntric cunoaşte lumea exterioară. Iar cel care cunoaşte lumea exterioară cunoaşte şi Sinele lăuntric.” (1.147) Ideea, sub diferite forme, există în toate religiile. Profetul Muhammad spunea: “Cine se cunoaşte pe sine, îl cunoaşte pe Creator.” Într-un verset din Tao Te King: “Nu este nevoie să treci pragul casei ca să cunoşti lumea. Nu este nevoie să te uiţi pe fereastră ca să cunoşti cerul.” În rugăciunea pe care Iisus a transmis-o apostolilor: “Precum în Cer, aşa şi pe pământ.” Al doilea verset al manuscrisului Tabulei Smaragdina spune şi el: “Tot ceea ce e jos este ca şi ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca şi ceea ce e jos, pentru a împlini miracolele unui singur lucru.”
Lumea care se stingea pentru ca modernitatea să-i poată lua locul nu pierduse încă intuiţia unităţii care leagă toate elementele ei. Iluzia independenţei, a clivajelor, erau orori care încă nu-şi făcuseră locul. Ultimul cioban, nededat în arguţiile scolasticii, ar fi putut spune că toate se ţin împreună… Nu trebuia să fii gramatician ca să ştii că sensul primordial al relativităţii este acela de relaţionare, şi că într-adevăr, nimeni şi nimic nu se poate sustrage acestei legi, totul fiind în relaţie cu totul, deci relativ la ceva. În plus, relativitatea presupune şi o ierarhie, între un Regent şi un subordonat, totul fiind deci în relaţie cu Totul. Şi cum toate legile cunosc o excepţie, fără de care supravieţuirea lor ar fi problematică, se cuvine să ştim că există un lucru care nu este relativ în raport cu sine, pe care din comoditate îl putem numi Absolut, sau Centru. În jurul acestuia gravitează toată relativitatea lumii.
Restituind astfel întreaga încărcătură gravă a sintagmei “Totul este relativ”, se cuvine de acum, când vom auzi un năuc rostind-o drept mărturie a propriei sale lipse de repere, să-l aprobăm spunând “Desigur”, şi să zâmbim…
Scrisă de Radu Iliescu
No related posts.
