Triumful discreţiei – INTELECTUALITATEA INTERBELICĂ ÎNTRE ORTODOXIE ŞI TRADIŢIONALISM

Autor: Arşavir Acterian
Rating:

“Nu ştiu de ce lupta minoră şi materială pentru existenţă smulge aplauze, în timp ce o luptă straşnică pentru descifrarea enigmelor apare detestabilă, în orice caz ridicolă şi donquijotească.”

Deocamdată, avem patima derizoriului. Înfricoşător învecinată cu ignoranţa activă, cea pe despre care Goethe spunea că este cea mai periculoasă. Adică persistenţă în ne-cunoaştere şi blazare. Ţelul se pare că este că pura (con)vieţuire, un soi de biologie sedusă de ea însăşi. Cam trist şi făr’ de perspectivă (ontologică). Se vrea cu orice chip progres. Serios? Domnule, nu putem să stăm pe loc, hai să facem şi noi ceva. Serios? Da domnule, uite, trebuie să ajungem şi noi la o economie de piaţă stabilă. Serios? Da’ omenie nu vrei să ai? Păi…

Păi stai aşa. Că de-aia ai conştiinţă. Sau poate este incurabilă naivitatea mea. Dar hai să facem acest exerciţiu, de dragul imaginaţiei. Şi încep să te macine câteva probleme. Şi poate chiar ajungi să te întrebi: Domne’, da’ cum devine chestiunea asta?. Vezi că prin jurul tău nu prea sunt răspunsuri, sau dacă sunt, îs parţiale sau siluite de corectitudine. Dar pe lângă asta, mai repede îţi sar în ochi mizeria, insuficienţa şi oportunismul. Mult mai grave decât vreun intelect dotat şi nepus la treabă. Automat, sau măcar semi-automat, te întrebi: eu cu cine votez?

Păi soluţii prea multe nu sunt. Sau dacă sunt, sunt acoperite de ceaţa mediatică. Nu avem de ales şi ne întoarcem în timp, la interbelic. Or fi şi alte opţiuni, nu zic, dar eu pe asta o vreau. Şi apare un: Hai domne’, mă laşi? Iar mă ei cu misticii ăia legionari? Ce să facem, cum să facem, dar demonul stereotipiilor încă hăituie judecata clară. Da domnule, erau şi mistici, şi legionari şi ce vrei dumneata. Ar fi şi culmea să neg. Că doar, istoric vorbind, nu poţi nega crimele sau abuzurile. Dar asta este munca istoricilor, nu a mea în totalitate. Altceva se prea poate să ne ţină apropiaţi de acele momente. Ceva mai adânc, ceva mai profund poate. Un alt fel de altceva. Dar ce?

Ei bine, acestă recuperare, după umila-mi părere, ar fi bine să începă cu o imersiune în biografii. Pentru că acolo se vede cel mai bine cine au fost, ca oameni, “capetele luminate”. Interesant nu este parcursul intelectual – în sens de ştiinţific – care poate fi atacabil. Arareori să vezi o filozofie inexpugnabilă. Dar un drum spiritual, marcat de scăderi şi urcări, iată un posibil punct de reper. Iată de ce cartea lui Arşavir Acterian, eminent prin discreţia sa la vremea respectivă, are darul de a ne insufla o fărâmă de esenţă.

Carte debutează cu o brutală confesiune despre înrădăcinarea în solul ortodoxiei: “Într-un moment în care pe toboganul istoriei se revizuiesc pe o scară întinsă toate valorile lumii contingenţelor, a te îndrepta către un absolut, iată desigur un început sau un iz de înţelepciune.” Şi tocmai această orientare este ilustrată în paginile de jurnal. Acterian, încă din primele contacte cu străvechea credinţă ştie că mariajul este unul veşnic: aderenţa la aceasta implică responsabilitate, poate chiar suferinţă. Consecinţele sau efectele cu greu se întrevăd, dar drumul în sine este revelator. Între predicţie şi urcuş, va dăinui harta potecilor sufletului.

Abundă, în cele ce urmează, descrieri ale unor contemporani cu Acterian. Reţine atenţia părintele Avramescu, “sobru, politicos, îndatoritor, afabil, gata oricând de a lăsa o punte de comuniune în ordinea marilor sale preocupări”, adept al lui Guénon şi cel care îi iniţiază în învăţătura acestuia pe Vasile Lovinescu şi George Vâlsan, deveniţi, la rândul lor, adepţi. Interesant în acest punct este că Avramescu, deşi având această deschidere, nu a urmat drumul Egipului, pesemne firesc, ci “s-a preoţit întru ortodoxie”, la Jimbolia, acolo unde şi moare.

Cuvintele despre Ţuţea ne provoacă un mic surâs:”O namilă de om, cu un verb potopitor, de gigant.” Şi nu putem să nu zâmbim de-a dreptul când citim că “Mircea Eliade – alt potop – încercând o întrecere cu Ţuţea…a spus că ar fi onorat să-i fie secretar.”. Dar nu aici este Ţuţea, sau nu numai aici. Degrabă filozof, economist “geniu verbal”, dar “capabil de mari, neclintite prietenii.” Iar una din frazele imediat următoare:”…au fost epoci când el a avut din plin şi n-a precupeţit să-şi ajute prietenii în nevoie sau să-şi uimească prietenii cu generozitatea lui.”, sugerează exact acea legătură indisolubilă între gând şi faptă, lucru poate atât de rar în zilele noastre…

Uimeşte altceva: cum că adevăratul şef al “generaţiei ‘27” este Mircea Vulcănescu. “Masiv, gras, cu chipul adumbrit pe gânduri, voalat parcă de vălul pe care-l aşază pe figura omului o fire contemplativă şi obişnuită îndelung cu meditaţia…”. Prima condiţie “tobă de carte”, a doua a unei oratorii care, de la un punct încolo, determina publicul să părăseasca sala, sunt îndeplinite cu brio de acest “om de o probitate exemplară, care nu înţelegea să facă vreun compromis, care nu se temea să-şi spună răspicat cuvântul în orice fel de problemă.” Nu putem să trecem peste îndemnul acestuia, ilustrat de Acterian astfel:”…e vremea în care vom fi chemaţi să trăim la cea mai înaltă tensiune spirituală, să trecem prin foc şi să ardem în alb.” Mare izbândă ar fi aceea a re-citirii biografiei lui Vulcănescu, după contactul cu aceste gânduri ale sale.

Răzbate, din rândurile lui Acterian, o certă înclinaţie către întrebările ultime. Nu cochetează cu imediatul, îl găseşte inutil de la un punct încolo. E necesar socialul sau interacţiunea de moment, atât cât alimentează energia supravieţuirii în singurătate. Damnarea la o reflexivitate ascuţită, pe alocuri bolnavă, îi provoacă tânărului student la Drept imense tristeţi. Suferă de acuitate, şi adevărurile simţite şi re-simţite nu le tocmeşte estetic: notarea concluziilor nu ţintesc vreo glorie mundană, ci doar eliberarea de sub tirania apăsătoare a gândului. Scrisul devine terapie, nu epatare şi parvenire.

Problema morţii e centrală la Acterian. În faţa acesteia, nu putem decât să rămânem neputincioşi. Este inevitabilă, singura certitudine care ne marchează existenţa. Tot ceea ce facem, acţionăm şi scriem stă sub semnul finalalui, căci ce rost au toate zbaterile în faţa morţii? Tocmai această inutilitate a oricărui efort îl subminează, inconştient, pe Acterian, în privinţa participării la viaţă. Lenea sa este pavăza contemplaţiei – sau, cel puţin, a unei tentative de a elucida misterul vieţii. În faţa miracolului acesteia, orice efort de raţionare şi raţionament este inutil, căci orice explicaţie este cu rest. Ce poate face sau gândi omul în faţa misterului nesfârşit?

Scrierea sa nu este rodul unei frustrări. Nicidecum; ea este expresia unei nedumiriri. Acterian tocmai aceasta ţinteşte, fără prea multe concesii esteticului, concesii văzute ca un pact nedorit cu un public neinvitat. Dacă există vreo frumuseţe aici, e aceea a neputinţei, aproape în ciuda oricărui efort, de a găsi un răspuns lămuritor. E căutat cu aviditate absolutul, şi această sete este necruţătoare. Macină ca un “microb”, nu oferă nici o clipă de repauz. Poate părea bolnăvicioasă această disperare, nu închipuită, nu fabricată, cu o certă doză de realism, de aici şi acum în ea, dar a cărei proiecţie se vrea în etern. Acterian nu favorizează compromisul cu imediatul; siguranţa căutării sale provine tocmai din conştiinţa futilităţii acestui imediat şi sesizarea drumului salvator.

Dar e ceva supărator în toată căutarea aceasta. Ceva care deranjează, dar nu instant identificabil. Este încâlcit pe alocuri gândul său, firul urmează întortocheatul labirint al unor trăiri difuze, dar corect notate. Insistenţa este maladivă pe alocuri, angoasa provocată se întrupează insidios în lector; participăm împovăraţi la drumul lui Acterian, un drum cuprins de umbra incertitudinilor, colţuros şi năduros tocmai din cauza lipsei unei dumiriri tămăduitoare. Dar să fie oare spiritul vremii cel care să-l “corupă” pe Arşavir Acterian? Este o perioadă marcată de întrebări tulburătoare, de un tumult existenţial dus la limita suportabilului. Febra aceasta o simţi din: “…mergem la Mircea Eliade unde cheful e în toi.” Se prea poate să fi fost un chef în toată regula. Dar dincolo de acesta, se caută un fel de a fi, o raportare. Rezultatul este atacabil, încă. Poate fi susţinut, apreciat sau poate fi aruncat în derizoriu. Interesează patosul, discret – cazul lui Acterian – sau public şi cu zi de bravadă – vezi Cioran.

Mă întreb, naiv, unde sunt toate acestea astăzi?

Scrisă de Ştefan Muşat

No related posts.