Un om din Est

Daniel Cristea-Enache – Un om din Est|

Dacă aş fi făcut Facultatea de litere, studiile mele nu s-ar fi încheiat cu vreo analiză în cuvinte noduroase despre isteria poeziei contemporane sau despre proza bolnavă de priapism a începutului de secol XXI românesc. Un oarecare simţ al autenticului m-ar fi îndreptat cu siguranţă înspre o încercare monografică asupra celui pe care, de trei ani, de când l-am descoperit – total întâmplător – îl consider cel mai mare scriitor român, anume Ion D. Sîrbu. Dar, cum n-am făcut Literele, nici studiu ştiinţific n-am mai făcut. Am scris şi eu, cum am putut, despre Adio, Europa! şi Dansul ursului, am făcut un mic pelerinaj la Petrila, oraşul natal al scriitorului… Nimic major. Însă nu-mi pare rău că nu am scris ceva mai consistent despre Sîrbu. Dl. Daniel Cristea-Enache a făcut asta, exact aşa cum mi-ar fi plăcut mie.

A alege să monografiezi destinul unui om înseamnă a avea o anumită afinitate pentru el, a te regăsi cumva în datele fundamentale ale caracterului său şi ale istoriei sale personale. A scrie în acest fel despre cineva care nu mai e pe lume înseamnă a lega o prietenie. În cazul lui Cristea-Enache, a te împrieteni cu una dintre libere, mai lucide şi mai fascinante conştiinţe ale secolului trecut. A alcătui o carte despre un om care a purtat valorile la care a ţinut Sîrbu înseamnă a fi tu însuţi posesor al lor sau, măcar, a încerca să le dobândeşti. Ceea ce nu-i puţin lucru, într-o vreme în care ne alegem modele mediocre, faţă de care să nu putem “resimţi inconfortul inferiorităţii”, care să ne legitimeze prin fada lor existenţă existenţele noastre fade.

Un om din Est îţi lasă impresia că Daniel Cristea-Enache conspiră cu spiritul lui Sîrbu – între autor şi subiect e parcă o complicitate dincolo de stiluri, de epoci, de generaţii literare, dincolo de moarte. Altfel nu se poate explica fineţea cu care autorul urmăreşte desele coliziuni, din ce în ce mai dure, dintre viaţa personajului său şi istoria bezmeticului veac XX. Coliziuni care au distrus un destin şi au născut un om bun şi un scriitor uriaş.

E drept şi că Ion D. Sîrbu a avut o viaţă de personaj literar – om cinstit paraşutat într-un secol profund necinstit, aşadar condamnat, volens-nolens, la donquijotism, istoria personală a scriitorului este “o linie zig-zagată şi frântă istoric, dar dreaptă moral”. Sîrbu n-a trăit ca alţii şi n-a scris ca alţii. Copil de mineri, tinereţe îndrăzneaţă – “campion la pentatlon, jucător de fotbal la Jiul Petroşani, pilot planorist cu brevet, practicant al călăriei, participant la concursuri de înot, la alte şi alte întreceri sportive”, devine comunist ilegalist pentru că nu-i plăceau legionarii, apoi scapă ca prin urechile acului de moartea pe frontul rusesc şi o ia la pas, cu o singură cizmă, prin frumoasa Ucraină:

“Panică, haos. Cineva îmi furase o cizmă, n-aveam încotro, am încălţat-o pe cea care îmi rămăsese. Cu o singură cizmă am parcurs toată Ucraina. Ocolind prin Crimeea am ajuns în Polonia, apoi la Cernăuţi, apoi în spitalul-carantină. În sfârşit, după un an de la plecare (între timp fusesem oficial dat «căzut eroic în luptele de la Stalingrad» am ajuns viu, dar cu o singură cizmă, în Sibiu. Trebuia să fiu lăsat la vatră. Dar la regimentul meu (35 Artilerie) nu voiau să-mi dea drumul până nu predau şi cealaltă cizmă. O săptămână am tot umblat prin oraş, încercând să găsesc o cizmă. Imposibil. (…) În sfârşit, disperat, la sfatul unui coleg mai şmecher, am dat 100 lei unui oltean şi acesta repede mi-a adus cizma de care aveam nevoie.”

Cu “epiderma tăbăcită” şi sufletul curat, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie de la Cluj printre picături, învaţă cu încrâncenare, ca să nu rămână în urma copiilor de boieri şi cărturari, favorizaţi prin origine – “citeam grăbit, hămesit, cu frica să nu mi se ia cartea sau să nu sune alarma”. Apoi e dat afară din Universitate pentru că, odată cu invazia comunistă, refuză să-şi trădeze Profesorul, pe Lucian Blaga. Cum bine rezumă Cristea-Enache :

“La douăzeci şi şase de ani, când alţi tineri abia iau contact şi fac cunoştinţă cu viaţa reală, Ion D. Sîrbu a efectuat, deja, o lungă şi profundă imersiune în straturile sângerânde ale realului, în ceea ce se află dedesubtul cuvintelor frumoase, al sintagmelor bine şlefuite şi al retoricilor marţiale.”

Mai târziu, pe aceeaşi linie neastâmpărată care “se împotriveşte din principiu înregimentărilor comode, adaptării la mediu, mentalităţii tranzacţionale şi filosofiilor justificatoare” scrie o cronică în care critică o piesă ineptă de teatru (ineptă, dar corectă ideologic) şi are parte de un sejur de şapte ani prin puşcăriile şi lagărele comuniste, încununat ulterior de un domiciliu obligatoriu, de un sfert de veac, la Craiova, într-un sinistru anonimat – “ţesutul jupuit al acestor ani care îi sunt furaţi şi distruşi”. Moare în septembrie 1989, din cauza unui cancer în zona gâtului, metafizic explicabil – “pentru că toată viaţa n-am tăcut”.

Fără a mai vorbi despre excelenta analiză a operei scriitorului petrilean – care ocupă jumătate din carte – închei spunând că Daniel Cristea-Enache nu a publicat un volum de critică literară pe care să-l laude cu jumătate de gură colegii de breaslă şi să nu-l poată pricepe restul de 99,(9)% din populaţia alfabetizată a lumii. Şi aceasta pentru că nu scrie ca un “iniţiat”, mestecând concepte costeliv-ezoterice care să-i ateste temeinica pregătire în ochii proştilor. Cristea-Enache nu are acel ton inchizitorial, acea secetoasă detaşare a specialistului. Viaţa acestui scriitor încă ne(re)cunoscut, atât de chinuită, atât de ciuntită de muşcăturile istoriei, se cuvine a fi privită cu compasiune şi omenie. Deosebindu-se radical de generaţia anunţată de Sîrbu – “o generaţie de intelectuali cu mentalitate de plutonieri majori şi cu rafinament de frizeri”, un om din est a scris despre alt om din Est. Restul e sârg, cizelare şi bibliografie.

Autor: Daniel Cristea-Enache
Rating:
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2006
352 pagini
ISBN : 973-669-243-4

Scrisă de Silviu Man

No related posts.