Unde am greşit? – WHAT WENT WRONG? THE CLASH BETWEEN ISLAM AND MODERNITY IN THE MIDDLE EAST

Autor: Bernard Lewis
Rating:

Aproape de zenit spre amurgul ultimului mileniu, civilizaţia musulmană echivala creştinătatea cu Imperiul Bizantin. Era o vreme în care lumea arabă nu făcea distincţia între popoarele şi culturile din spaţiul apusean al Europei şi cele din Africa, căci aceste zone îndepărtate erau echivalate cu o alteritate întunecată, barbară şi necredincioasă. De acolo, de la seminţiile care populau aceste spaţii şi de la culturile specifice lor, nu se putea învăţa nimic. Folositoare se puteau dovedi doar materiile prime şi sclavii “lor”. Aşa că cea mai bună speranţă a acestor lumi era încorporarea în imperiul califilor, singurul loc care permitea accesul la binefacerile civilizaţiei şi la savoarea credinţei. Începând cu secolul XIII, preponderenţa lumii musulmane este ameninţată de regii, împăraţii şi imperiile Occidentului creştin, însă obiectivarea declinului se amână cu aproape jumătate de mileniu. În jurul anului 1800 oboseala civilizaţiei islamice se cronicizează. Vlăguită, aceasta nu mai are energie necesară participării la Revoluţia Industrială. Două sunt deci secolele ce despart lumea islamică de Occident, doar două. Dar ce secole, exclamă Fernand Braudel.

Astăzi, lumea islamică caută vinovaţii impasului în care se află. Aflăm din paginile lucrării lui Bernard Lewis, What Went Wrong? The Clash Between Islam and Modernity in the Middle East, că invaziile mongole ar fi primele învinuite pentru subdezvoltarea actuală. Acuzaţia este nedreaptă, conchide Lewis, din cel puţin două motive. O dată, imperiul califilor era deja slăbit în momentul destrămării sub loviturile Hoardei de Aur. În al doilea rând, cele mai semnificative realizări ale popoarelor musulmane, cu precădere în Iran, apar ulterior invaziilor mongole, cu rol de ferment civilizaţional pentru Braudel. Pregnanta rămânere în urmă în raport cu civilizaţia occidentală, doar o lume barbară în momentul de strălucire maximă a celei islamice, răneşte orgoliul unei lumi socotită cea mai strălucitoare nestemată a mapamondului între secolele IX-XII.

La cumpăna dintre milenii, lumea islamică redescoperea şi resuscita ştiinţele antice şi filosofia greacă, croia industrii noi, înfiinţa manufacturi şi practica un comerţ extins la întreaga lume civilizată. Numeroşi au fost evreii persecutaţi şi creştinii disidenţi care s-au refugiat într-un spaţiu în care libertatea de expresie şi toleranţa înregistrau cele mai înalte cote ale momentului. Cititorul nu trebuie să se gândească la o sinonimie între libertăţile oferite de lumea islamică şi civilizaţia occidentală actuală, deoarece discrepanţa e una însemnată, însă, pentru acel moment, erau de departe cele mai semnificative, neîntrecute, arată Lewis, de cele oferite de precedesori, contemporani şi chiar de mulţi dintre succesori. În istoria lumii islamice nu au existat expulzări în masă ale necredincioşilor, precum cele operate de Spania (catolică) a secolului XV, şi nici experienţe precum Inchiziţia şi războaiele religioase. În fine, ceilalţi osândiţi pentru prezenta înapoiere a acestei lumi sunt colonialismul britanic şi francez, cu precădere dezarticulanta influenţă culturală exercitată de acesta din urmă, influenţa americană şi statul Israel. Resentimentele manifestate faţă de Apus sunt întreţinute şi de către oameni de stat din zonă, care evită să-şi asume responsabilitatea pentru programele de guvernare eronat concepute, şi impută eşecurile acestora, sărăcia şi înapoierea, lumii occidentale.

La rându-i, Lewis identifică câteva dintre cauzele care ar putea explica actualul decalaj dintre Occident şi Orient, cele văzute din afară, de cercetător. Datorită statului social inferior al femeilor musulmane, analfabete şi asuprite, lumea islamică nesocoteşte jumătate din potenţialul său. La aceasta se adaugă urmările nefaste ale preeminenţei mariajului intra-familial, între veri. Lipsa mijloacelor de transport pe roţi şi deşertificarea unor vaste terenuri cândva verzi, din pricina caprelor care s-au hrănit cu scoarţa arborilor şi cu iarba din jurul acestora constituie alte cauze ale declinului. Tabloul resorturilor care au împins lumea islamică în criză este întregit cu ideologiile provenite din Occident, naţionalismul şi socialismul fiind greşit percepute.

Unde am greşit?, aşa suna întrebarea aflată pe buzele multora începând cu 1699, anul semnării tratatului de la Carlowitz, când diplomaţi orientali consimţeau formal la ceea ce a însemnat prima victorie creştină asupra Imperiului Otoman. Peste aproximativ un secol, după pierderea Crimeei, răspunsul la interogaţia de mai devreme devenise clar. Ne-am îndepărtat de tradiţie şi astfel am rătăcit calea. Trebuie, deci, să ne reîntoarcem la Legea Sfântă. Dar lumea islamică nu gândea la unison. Ulema-lele otomane, specialiştii în teologie şi drept, deja încredinţaseră educaţia elevilor musulmani în mâinile dascălilor creştini, cu toate că necredincioşii erau socotiţi barbari de mai bine de un mileniu. De asemenea, în războaiele contra necredincioşilor sunt acceptaţi şi aliaţi creştini.

Deşi acceptă concretizările ştiinţei necredincioşilor în domeniul militar şi medical, Orientul Mijlociu manifestă mefienţă în privinţa fundamentului filosofic şi a contextului social şi politic al acestor realizări ştiinţifice. Cunoaşterea putea fi dobândită, cumpărată şi depozitată, dar nu şi potenţată, dezvoltată. Această atitudine refractară faţă de cunoaşterea occidentală şi realizările ei a unei lumi care pe parcursul întregului Ev Mediu a jucat un rol de primă mână nu numai în conservarea şi trasmiterea înţelepciunii egiptene şi babiloniene, a ştiinţelor din Persia şi Grecia şi a tehnicii provenite din India şi China, dar le-a şi întregit şi sporit cu noi abordări, nemulţumindu-se doar cu un rol pasiv, e de neînţeles pentru Bernard Lewis. Să fi contat atât de mult premisele laice ale acestei cunoaşteri, întrebăm noi? Probabil. Cert este, indică autorul cărţii aici recenzate, că discipolii au devenit acum profesori, iar foştii mentori au fost reduşi la statutul de elevi neîncrezători şi plini de resentimente.

La început, otomanii socoteau că prin utilarea armatelor lor cu tehnologia militară a infidelilor ar putea reechilibra raportul de forţe cu Apusul. Războiul ruso-japonez din 1905, soldat cu victoria niponilor care adoptaseră între timp o constituţie şi deţineau un guvern parlamentar, spre deosebire de o Rusie chinuită de idiosincrazii la auzul ideii regimului reprezentativ, i-au făcut pe musulmani să înţeleagă că nu doar diferenţele existente în plan militar îi separă de Occident. În aceste condiţii, aventura constând în căutarea talismanului succesului necredincioşilor trebuia regândită, de data aceasta noile coordonate de înaintare fiind politica şi economia. Însă sistemul mondial modern, născut la începutul secolului XVI, era deja un uriaş aflat la cheremul Apusului, datorită preeminenţei acestuia în plan productiv, comercial şi financiar. Graţie noilor tehnologii încorporate (şi) în navele portugheze, olandeze şi engleze, Imperiul Otoman este detronat rapid din poziţia de putere talasocratică şi moare de “asfixie maritimă” după al doilea asalt asupra Vienei, din 1683. Acum, axa comerţului, odinioară E-V, se inversează. Astfel, cafeaua şi zahărul aduse cândva în Apus din Etiopia via Egipt, Siria, Turcia, respectiv din Persia şi India, ajung să fie exportate în Orientul Mijlociu de către Spania, din America, şi Olanda, din Insulele Java. În secolul XVII, portughezii, olandezii şi ceilalţi europeni din Asia încetaseră să fie doar comercianţi. Capetele de pod constituite de aceştia deveniseră deja colonii, iar puterea lor se extinsese de pe uscat pe mare. Orientul Mijlociu fusese încojurat, dar nu se predase. Mai era însă un tărâm pe care se dădea o acerbă bătălie, cel politic.

În Vest, frunţile se încreţesc atunci când vine vorba de Islam, socotit principalul responsabil pentru împietrirea lumii musulmane. Nu şi a lui Bernard Lewis. Din perspectiva acestuia, întrebarea cheie e nu ce le-a făcut Islamul musulmanilor, ci ce i-au făcut musulmanii Islamului? Nu cumva a fost el ideologizat de către fundamentaliştii contemporani? Ori a fost pervertit de modernitate şi ideile iluministe, socotite de musulmani necreştine şi deci de îmbrăţişat, care îşi fac simţită prezenţa în zonă începând cu 1798, anul cuceririi Egiptului de trupele comandate de un tânăr ofiţer francez, Napoleon Bonaparte?

Lumea islamică s-a apropiat de ideile Revoluţiei Franceze, nu numai fiindcă acestea erau percepute ca necreştine – celelalte mişcări ideatice ale bătrânului continent aveau fundament creştin şi nu prezentau interes în aceste condiţii -, dar mai ales pentru că se spera că aici, în această nouă perspectivă asupra lumii, se află secretul ştiinţei şi progresului occidental. La început, puţini au fost cei care au remarcat substratul laic al acestei viziuni. Majoritatea l-a ignorat. În cele din urmă, ulema-lele au luat atitudine împotriva secularismului, văzut ca principala ameninţare la adresa valorilor religioase, dar la acel moment ideile iluministe deja penetraseră conştiinţa lumii islamice.
Mai întâi, fuseseră diseminate de ocupanţii francezi cu ajutorul armelor. Apoi, prin intermediul publicaţiilor şi al traducerilor. O gravă nesocotire a tradiţiei este comisă de cei care merg la studii în Franţa, Anglia şi Italia, de unde se întorc împănaţi cu valorile modernităţii. Căci una era să copiezi armele apusene şi să înveţi de la cărturari infideli, dar cu totul altceva, o fărădelege extremă, să mergi să studiezi în ţări locuite de necredincioşi.

Din Europa Răsăriteană şi Centrală este importat naţionalismul etnic, mult mai influent în lumea islamică decât patriotismul cu origini franceze şi engleze, dar şi – nici nu ne aşteptam la altă evaluare având în vedere spaţiul de provenienţă -, mai distructiv. În felul acesta, turcii sunt instigaţi împotriva persanilor, iar aceştia din urmă împotriva întregii comunităţi a Islamului. Mai îngrijorător e că treptat prinde contur perspectiva unei societăţi laice, o imagine care nu figura printre cele proiectate de tradiţie. Câtă vreme Biserica îi indică credinciosului calea spre mântuire sau, în anumite cazuri, se înfăţişează ca garant al acesteia, Moschea nu are, potrivit Coranului, rol instituţional. E doar un loc de rugăciune, de studiu. Islamul nu recunoaşte o mediere clericală între credincios şi Dumnezeu, aşa încât “clericul” e socotit învăţător, ghid, cărturar într-ale teologiei şi dreptului, dar în nici un caz preot. Neavând cler, nu avem mireni. Nu avem, prin urmare, laic. Nici un palier al vieţii nu se află în afara Legii Sfinte.

Nu există diferenţă între canonul religios şi legea civilă, între legea statului şi legea bisericii, distincţie de însemnătate copleşitoare pentru istoria modernă a Occidentului. În lumea islamică Statul este Biserica, iar Biserica este Statul, ambele fiind conduse de Allah şi de Profet, reprezentantul său în istorie. În acord cu învăţătura islamului ortodox, lipsit de structură clericală, de preoţi şi prelaţi cu funcţii de conducere care să aprecieze legitimitatea religioasă a deciziilor Cezarului, teocraţia nu este posibilă. Funcţia ayatollahului este o găselniţă a secolului XIX, iar o republica islamică aflată sub conducerea unui Khomeini erijat în calitate de jurist suprem, una a secolului XX. Înţelegem astfel, cum ideile revoluţiei franceze care au accelerat ritmul cardiac al istoriei europene, au destrămat ordinea tradiţională a lumii islamice, împingând-o, prin pulverizarea comunităţii de credinţe şi a similitudinilor spirituale ce-i asigura coeziunea, spre sărăcie, debusolare, însingurare, frustrare şi revoltă. Nu miră pe nimeni că cei mai însemnaţi adversari ai fundamentaliştilor, cei care doresc repunerea în drepturi a Legii Sfinte, sunt, pe lângă sionişti şi misionarii creştini, liderii socotiţi necredincioşi, printre care şi Saddam Hussein.

Concluzia, secretul reuşitei lumii islamice se află doar înlăuntrul ei, tratarea pe larg a istoriei fostelor şi actualelor diferenţe marcante ale zonei – dintre sclavi şi oameni liberi, dintre credincioşi şi necredincioşi, dintre bărbaţi şi femei, cu prezentarea resorturilor culturale ale acestora, dar şi a consecinţelor nefaste pentru dezvoltarea acestui spaţiu -, spiritul tolerant al Islamului, înţelesurile pe carele le au aici libertatea şi justiţia, sunt tot atâtea argumente care recomandă cartea lui Bernard Lewis. Nu în ultimul rând, tentativa autorului de a se rupe de perspectivele orientaliste asupra acestei arii. Reuşita sau insuccesul acestei străduinţe îl veţi aprecia dumneavoastră, cititorii.

Scrisă de Lucian Dumitrescu

No related posts.