Uniunea Europeană… o nouă URSS?

Autor: Vladimir Bukovski
Rating:
Traducere şi prefaţă: Dan C. Mihăilescu
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2006
168 pagini
ISBN: 978-973-645-210-9

În Uniunea Europeană… o nouă URSS?, Vladimir Bukovski supune unui neiertător examen critic proiectul şi instituţiile comunitare, relevând totodată o serie de analogii frapante între Uniunea de azi şi defuncta URSS. Adversar ireductibil al utopiilor „nemuritoare” de pretutindeni, Bukovski trage un serios semnal de alarmă asupra „transformării unei Pieţe comune de state libere şi suverane în schiţa unei noi URSS, mai soft şi în perfectă adecvare cu ideile dominante ale epocii noastre”.

Pornind de la premisa potrivit căreia ex-comuniştii au îmbrăcat haina social-democraţiei şi au reluat asaltul asupra continentului european, legendarul disident sovietic este convins că Occidentul, „contrar opiniei comune, nu a câştigat Războiul Rece”. Starea de fapt este cu atât mai îngrijorătoare cu cât Vestul preia acum câte ceva din arsenalul fostului său inamic. Colapsul Imperiului sovietic s-a datorat incapacităţii secretarilor de partid de a gestiona criza profundă economică a sistemului, şi nicidecum acţiunilor Occidentului.

Bukovski susţine cu tărie că, „dacă se deosebesc net la suprafaţă (UE şi URSS), în schimb seamănă în profunzime”. Pentru a-şi argumenta propria convingere, autorul extrapolează şi relevă câteva similitudini izbitoare. Atât UE, cât şi URSS sunt uniuni de state, care, deşi ghidate după principiul aşa-zisei libere asociaţii, nu acceptă regimuri sau ordini statale cu direcţii de acţiune diferite. Moscova a invadat Ungaria şi Cehoslovacia în clipa în care cele două ţări nu au mai acţionat la comenzile acesteia. Bruxelles-ul a ameninţat Austria cu un veritabil boicot când partidul naţionalist al lui Joerg Haider a fost proclamat învingător în alegeri democratice.

Dacă URSS era condusă de un Birou Politic format din cincisprezece persoane, organul executiv al Uniunii Europene este Comisia Europeană, compusă din douăzeci şi şapte de persoane. Abaterile de la linia călăuzitoare a blocului comunitar, de la dogmele „corectitudinii politice”, sunt înfierate cu asprime (vezi cazul Rocco Buttiglione). În ambele Uniuni, „unele ţări sunt mai egale ca altele”, Rusia în URSS, Franţa şi Germania în UE – acestea considerându-se adevărate centre de putere şi singurele capabile de a-şi impune voinţa asupra „supuselor”.

O altă asemănare autentică este legată de geografie, ambele fiind extrem de flexibile în acest sens. Nu a existat o limită teritorială clară nici în cazul Rusiei sovietice, nu există nici în cazul noii Europe. Chestiunea spinoasă a corupţiei nu este trecută nici ea uitată, UE fiind pe punctul de a atinge un grad de corupţie similar celui din Uniunea Sovietică.

Expunând aceste asemănări, Vladimir Bukovski se întreabă „dacă nu cumva Uniunea Europeană este un fel de clonă a URSS, impusă statelor europene prea puţin entuziaste de către aceleaşi forţe politice care au transformat odinioară Rusia ţarilor într-un imperiu al ideologiei comuniste”.

Capitolul intitulat „Fundaţiile « casei comune europene »” face un scurt istoric al stângii secolului al XX-lea – mişcare marcată de scindarea între socialişti (social-democraţi) şi comunişti – şi continuă cu expunerea teoriei convergenţei. Această teorie semnifică „întâlnirea” într-un punct comun a social-democraţilor occidentali şi a reformiştilor sovietici, teorie la modă în anii 70. Dacă retorica anti-URSS a lui Ronald Reagan a reinflamat spiritele, „gorbimania” i-a atenuat până şi pe cei mai înverşunaţi adversari ai colosului bolşevic. „Noua gândire politică” promovată de Mihail Gorbaciov a repus pe tapet mesajul socialist pacifist, viziunea sa asupra viitorului însemnând clădirea unei „case comune europene” . O utopie totalitară „în care popoarele Estului şi ale Vestului să trăiască în armonie”.

Strategia Biroului Politic era clar conturată: „îndepărtarea Statelor Unite de Europa”. Acest deziderat presupunea în primul rând coabitarea cu partidele „frăţeşti” de tipul celor socialiste, ba chiar creştin-democrate (vezi „compromisul politic” din Italia anului 1973). Liderii de stânga din Europa de Vest erau conştienţi că numai prin acceptarea regulilor noului joc puteau spera la participarea la guvernare. Astfel că, la jumătatea anilor 70, formaţiunile politice de extremă-stângă încep pendularea între Moscova şi „eurocomunismul” atât de încântător. „Reformatorul” Gorbaciov era departe de o reconsiderare totală a mişcării comuniste internaţionale, susţinând: „în tot cazul, în alcătuirea alianţelor, trebuie să ţinem seama de păstrarea identităţii Partidului Comunist” şi „adevărata alternativă la mizele burgheziei nu este decât comunismul”.

Mult-aplaudatele politici de perestroika şi glasnosti au vizat nu atât repunerea în discuţie a comunismului de tip sovietic, cât modificarea raportului de forţe în Occident, cu partidele de stânga pe post de „vioară întâi”. Pentru social-democraţi şi comunişti, casa comună europeană gorbaciovistă însemna o retrezire a conştiinţei politico-sociale şi implicit „suprema şansă istorică”. Triumful „eurocomunismului” prin apropierea istorică dintre Uniunea Sovietică şi stânga occidentală, o unire de pe baze noi a Europei, „nu este decât primul pas către adevăratul obiectiv, pentru atingerea căruia va fi nevoie de multă răbdare – 25, 50 de ani sau poate chiar un secol, şi anume Europa unită în integralitatea ei”, i se destăinuia François Mitterand lui Mihail Gorbaciov în 1988.

Bukovski demitizează „liberalizarea” Europei de Est în contextul geopolitic post-1989 şi afirmă cu convingere că a fost în fapt „o vastă operaţiune de dezinformare orchestrată la Moscova”, iar ţările din Est au slujit drept „cai troieni”. Dacă forţa de „propulsie” a României post-ceauşiste a constituit-o „gorbaciovismul” iliescian, reunificarea Germaniei sub Helmut Kohl s-a plasat în disonanţă cu planurile Moscovei.

Uniunea Europeană, răsărită din cenuşa URSS, este un proiect himeric, care se va prăbuşi asemenea unui castel din cărţi de joc, prezice apocaliptic Vladimir Bukovski. În contextul în care partidele politice au fost virusate de propaganda mincinoasă a „politrucilor” blocului comunitar european, cetăţenii rămân singura şansă pentru a scrie epitaful noii URSS. „Cu alte cuvinte, trebuie să ne continuăm lupta de recucerire a democraţiei”.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Related posts:

1. Nedorita chibzuială – UNIUNEA EUROPEANĂ… O NOUĂ URSS?
2. Naţiunea în istoria europeană: realitate premodernă sau invenţie modernă? (II)
3. Naţiunea în istoria europeană: realitate premodernă sau invenţie modernă?