Vechea și noua logică

Rudolf Carnap – Vechea și noua logică|

Volumul editat acum un deceniu de Alexandru Boboc serveşte şi în prezent drept o lectură obligatorie pentru oricine doreşte să se familiarizeze cu ideile de bază ale Cercului de la Viena şi, extrapolând, cu filosofia analitică în general. Cu toate că „era logică” anunţată în prima jumătate a secolului XX a beneficiat de repetate branding-uri şi rebranding-uri de-a lungul timpului, misiunea unei analize logice a limbajului îi rămâne caracteristică în aproape orice ocurenţă până în timpurile noastre.

Deşi este o colecţie a unor texte publicate de Carnap în diferite jurnale, cartea se prezintă destul de unitar, în virtutea ideii principale pe care autorul o susţine mai mult sau mai puţin în toate articolele sale şi pe care am prezentat-o drept caracteristica dominantă a gândirii de tip analitic. Pentru a nu abuza de limitele care ne sunt îngăduite, mă voi referi doar la două articole ale lui Carnap, mai exact cel omonim titlului cărţii şi cel care a făcut carieră în cadrul distingerii dintre filosofia în tradiţie continentală şi cea în tradiţie analitică, „Überwindung der Metaphysik durch logische Analyse der Sprache”. La acestea se adaugă postfaţa al cărei autor este însuşi editorul volumului şi pe care am găsit-o în mod special interesantă prin poziţia împăciuitoare pe care o adoptă.

Nevoia unei „noi logici” a devenit stringentă odată cu Tractatus-ul lui Wittgenstein, în care regăsim pe larg clasificarea tuturor propoziţiilor pe care le putem exprima în: propoziţii cu sens, fără sens şi non-sens. „Vechea logică” a predicatelor funcţionează după o structură formală destul de simplă care atribuie (predică) un predicat P unui subiect S. Problema cu formalul S este P este că „dacă fiecare propoziţie atribuie un predicat unui subiect, atunci poate în esenţă să fie dat numai un subiect, Absolutul; şi orice conţinut de fapt trebuie să constea în aceea că Absolutului îi revine un atribut oarecare” (pp. 23-24). Aceasta este una din modalităţile prin care logica a oferit de-a lungul istoriei suportul formal pentru metafizică.

Practic, „noua logică” susţinută de Carnap rezolvă toate antinomiile logice prin excluderea din aria sa de interes a tuturor propoziţiilor care nu sunt verificabile empiric sau care nu pot fi reduse la o premisă dată în experienţă. Mai mult, „noua logică” are un caracter principial tautologic, deoarece nu doreşte şi nu poate niciodată să afirme prin concluziile ei altceva decât un rezultat care poate fi redus pe urmă la premisele sale empirice. Dacă propoziţiile gândirii care doreşte să obţină o cunoaştere trebuie în orice moment să poată fi reduse la experienţă, atunci greşeala capitală pe care metafizica o repetă perpetuu este aceea că încearcă să deducă din experienţă cunoştinţe transcendentale. Propoziţiile metafizicii îşi încalcă, aşadar, propriile condiţii de verificare şi devin non-sensuale.

Semnificaţia unui cuvânt, după Carnap, constă în posibilitatea de a-l raporta pe acesta la alte cuvinte care pot forma „enunţuri protocolare”. Deşi autorul recunoaşte că nu e clar cum stau lucrurile cu enunţurile protocolare (ele ar trebui să fie enunţuri despre „datul imediat”, însă nu ştim ce este acel dat mai exact – p. 47), el trage, totuşi, concluzia conform căreia toţi termenii metafizici care nu îşi pot configura sintaxa trebuie eliminaţi. Dacă ne întrebăm cum au ajuns acei termeni să fie folosiţi de om, explicaţia lui Carnap este următoarea: ei au avut un corespondent empiric atunci când au fost introduşi în limbaj, însă ulterior au rămas numai „o coajă fără conţinut” (p. 53).

Conform proiectului „noii logici”, atunci când vorbim despre „Dumnezeu”, „fiinţă”, „fiinţare”, pervertim forma logică a limbii, care primează asupra propoziţiilor şi a cuvintelor goale sau non-sensuale. Aici punem un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte caracterul logic sau non-logic al limbii. Deoarece putem foarte uşor să disputăm în ceea ce le priveşte asemănător modului în care disputăm despre primatul oului asupra găinii (sau viceversa), mă voi mulţumi cu a trimite la lectura autorului criticat de Carnap ca fiind reprezentativ pentru metafizică, i.e. Martin Heidegger. Curios este că şi acesta din urmă depăşeşte metafizica în înţeles tradiţional (sau „tare”) prin faptul că optează pentru un demers interogativ şi nu oferă răspunsuri definitive întrebărilor clasice ale filosofiei.

Urmând linia lui Al. Boboc, am putea spune că „disputa” Carnap – Heidegger confruntă două stiluri de gândire total diferite. Este puţin probabil să putem vreodată da un verdict în ceea ce o priveşte, cu atât mai mult cu cât „disputa” nu a existat niciodată ca răspuns al unui autor la celălalt. În plus, exerciţiul filosofic heideggerian are ca referinţă întregul demers logic (fie el „vechi” sau „nou”) în ceea ce priveşte condiţiile sale de posibilitate, lucru pe care nu l-am putea afirma cu aceeaşi lejeritate despre scientismul lui Carnap, în care atât distincţiile clare cât şi cele de nuanţă ale metafizicii se topesc într-un singur ceaun al non-sensului.

Argumentului conform căruia nu pot exista propoziţii cu sens în metafizică deoarece aceasta îşi propune „să descopere şi să descrie o cunoaştere inaccesibilă ştiinţei empirice” (p. 70) i se poate răspunde într-un mod cât se poate de non-sensual prin întrebarea privitoare la criteriile verificării empirice. Aceasta pentru simplul motiv că, mai nou, percepţia nu funcţionează atât reflexiv, cât pre-reflexiv, iar acel „dat protocolar” se dă în felurile cele mai diferite celor mai diferite percepţii. Practic, ne-ar trebui un enunţ protocolar pentru a stabili ce este datul protocolar. Dar acesta e un non-sens, deoarece nu ar mai fi verificabil empiric. Cel mai probabil, enunţul ar începe să vorbească fie despre intelect şi despre actualizarea unui lucru în sine în realitate (transcendentalism), fie despre prezenţa şi trăirea evenimenţială a fiecărui lucru din lumea noastră (ontologia prezenţei).

Temeiul reducţionist al scientismului („în mod principial chestiuni la care nu se poate răspunde nu există” – p. 35) ne spune că nu există nimic în afara raţiunii şi a experienţei. Urmându-l, câştigăm, desigur, exactitate şi claritate. Însă, dacă vom dori vreodată să-i testăm rigurozitatea (cf. Heidegger, „Nachwort zu »Was is Metaphysik?«”), adică legătura pe care o păstrează cu experienţa propriu-zisă pe care o invocă, vom observa că însăşi mişcarea noastră în câmpul experienţei nu poate fi explicată decât cu ajutorul unor dispoziţii care sunt din start, conform „noii logici”, lipsite de sens. De altfel, însuşi Wittgenstein ne arată că e o greşeală să spunem că ceea ce este non-sensual din punctul de vedere al neopozitivismului este mai puţin important pentru condiţia umană decât construcţiile cu sens.

Dincolo de întâietatea pe care analiza logică a limbajului o are sau nu în cadrul filosofiei, aplicabilitatea proiectului „noii logici” scade considerabil atunci când încercăm să facem uz de ea în cazul unui tip de filosofie a cărei miză nu mai este dobândirea unei cunoaşteri, ci explorarea continuă a unei căi spre temeiurile aceluiaşi limbaj vizat de către proiectul logicii de la început. Din acest punct de vedere, atât „noua logică”, cât şi textul heideggerian aşa-zis „metafizic” luat în discuţie de Carnap au un punct comun: doresc să examineze o cale şi nu un ţel (p. 86 în textul lui Carnap. Întreaga sa filosofie târzie, în cazul lui Heidegger – sugestiv este titlul Wegmarken pe care Heidegger l-a ales pentru volumul în care regăsim conferinţa „Was ist Metaphysik”). Diferenţa este că scientismul vizează calea către un obiect (p. 86), în timp ce Heidegger vizează calea către un temei (chiar dacă unul „abisal”, opus temeiurilor „tari” ale metafizicii tradiţionale).

Autor: Rudolf Carnap
Titlu complet: Vechea şi noua logică. Carnap prin el însuşi
Rating:
Editura: Paideia
Anul apariţiei: 2001
222 pagini
ISBN: 973-8064-73-2

Scrisă de Cristian Hainic

Related posts:

1. Descifrând logica puterii – CE ESTE AUTORITATEA?
2. Logica nu (mai) e bună