Viaţa ca memorie – Experienţa şi identitatea fostelor deţinute politice

Fiecare experienţã de viaţã a unei foste deţinute politice este o pãrticicã a patrimoniului nostru memorial. Ea trebuie culeasã, transmisã şi în cele din urmã analizatã. Este ceea ce urmeazã sã fac prin intermediul acestui articol la un nivel foarte sumar însã [1].

În urmã cu patru ani începeam o cercetare despre memoria fostelor deţinute politice în timpul comunismului. Am intervievat în aceastã perioadã de timp mai multe doamne, unele intrate aproape adolescente în închisoare, altele ajunse acolo deja mame. Deşi poveştile lor de viaţã se aseamãnã întrucâtva, experienţa fiecãreia rãmâne unicã. Este aceea unicitate a calvarului represiunii gravate în memoria unei femei.

Am conceput cercetarea mea încercând sã surprind tocmai unicitatea acestei experienţe şi memoria care o reînvie astãzi. Am reuşit în cele din urmã sã descopãr mult mai multe lucruri. Am cules istorii de viaţã unice dar care se încadreazã într-un context specific, şi care sunt influenţate de mentalitatea unor epoci diferite şi impregnate de ceea ce Pierre Bourdieu numea habitus.

Sociologul francez considera cã indivizii din cea mai fragedã pruncie sunt construiţi social. Mediul în care se naşte, creşte şi este educatã (formal şi informal) îşi pune amprenta pe concepţia de viaţã pe care o dezvoltã o persoanã, pe felul ei de a fi, de a acţiona, de a gândi, de a emite judecãţi de valoare etc. Chiar şi lucruri care ni se par constitutive fiinţei noastre, precum gustul sau mirosul, sunt învãţate. Un sistem de coduri culturale ne influenţeazã conduita, acţiunile, discursul şi gândirea [2].

Habitus-ul este încorporat în personalitatea noastrã în timp ce socializãm cu familia, prietenii, mediul înconjurãtor, şcoala, societatea. El ne ghideazã în viaţã atunci când acţionãm, luãm decizii, ne adaptãm la situaţii noi. Cu toate acestea, habitus-ul nu este o structurã fixã ci este flexibilã, astfel încât persoane care aparţin aceluiaşi mediu pot avea conduite şi idei foarte diferite.

Analiza istoriilor de viaţã prin prisma habitus-ului ne permite sã sesizãm în acelaşi timp ceea ce este social şi cea ce este individual la o persoanã. De aceea am încercat sã surprind prin demersul meu ştiinţific importanţa habitusului în acţiunile, modul de a fi, de a gândi şi de a se adapta la noi situaţii şi aşteptãri ale doamnelor pe care le-am intervievat. Articulat în discurs, habitus-ul ne dã o idee despre modul de socializare al acestor persoane şi asupra felului în care au rãspuns fiecare dintre ele influenţelor sociale, noilor situaţii şi conjuncturilor diferite.

O fatã din mediile intelectuale româneşti ale perioadei interbelice era crescutã în spiritul valorilor liberale, al patriotismului, al datoriei etc. Ea încorpora în procesul de formare interesul pentru educaţie, spiritul civic şi loialitatea faţã de familie şi valorile acesteia. Acestora li se adaugã o anume concepţie despre feminin şi masculin, despre valorile şi rolurile ce caracterizeazã cele douã sexe. Şi deşi societatea româneascã a acelei epoci dãdea o mai mare importanţã valorilor considerate ca masculine, femeile şi-au construit propria lor identitate, oarecum în opoziţie cu cea masculinã, dar nicidecum prin inferioritate faţã de aceasta.

De altfel, cred eu, societatea româneascã interbelicã a cunoscut existenţa unei sfere publice feminine în sensul dat de Habermas noţiunii de sferã publică [3]. Numeroasele asociaţii feministe, de întrajutorare, creştine sau socialiste au fãcut posibilã existenţa unui spaţiu public al femeilor epocii respective[4]. Afirmaţiile mele sunt cu titlu de ipotezã, o cercetare aprofundatã urmând a infirma sau afirma aceste concluzii.

Comunismul, de la instalarea sa la putere, a fãcut totul pentru a distruge aceastã sferã publicã femininã interzicând asociaţiile feminine şi feministe. Un discurs demagogic şi revoluţionar a invadat societatea româneascã de dupã 23 august 1944. El afirma cã femeia interbelicã fusese asupritã de bãrbaţi şi de societate. Prin urmare trebuia dezrobitã, îndeosebi prin desprinderea ei de familie, prin ruperea legãturilor tradiţionale şi prin distrugerea valorilor considerate ca feminine. I se propun noi modele îndeosebi în anii 50: activistã de partid, muncitoare fruntaşã, eroinã de rãzboi, mamã emancipatã etc.

Arta şi literatura au fost convocate sã susţinã noile idei revoluţionare. Piese de teatru precum Citadela sfãrâmatã a lui Horia Lovinescu sau Trei generaţii a Luciei Demetrius promovau noile valori feminine, criticând valorile tradiţionale considerate retrograde şi reacţionare. Puse în scenã în anii 50, ele aveau rostul de a creea noi mentalitãţi şi de a promova o ideologie egalitaristã şi revoluţionarã.

Sistem duplicitar, comunismul promova un discurs egalizator şi emancipator care în practicã nu fãcea decât sã înlocuiascã presupusa dominaţie masculinã cu cea a statului. De atfel, aceasta din urmã devine, dupã 1966, prin controlul abuziv asupra corpului, locul privilegiat al represiunii asupra femeii.

Propaganda şi represiunea comuniştilor, deşi poate uneori au avut efectul scontat – mi s-au povestit cazuri de femei simple care au crezut în vorbele comuniştilor, precum acela al unei gardiene de la Mislea cãreia i se promisese cã va deveni aviatoare – nu au reuşit sã distrugã în totalitate vechea lume. Valorile încorporate în procesul de formare nu au putut fi anihilate prin forţã. Este ceea ce s-a întâmplat cu doamnele pe care le-am intervievat. Comuniştii le vorbeau în manuale de Zoia Kosmodemianskaia, care s-a jertfit pentru idealul ei comunist. Unele dintre aceste doamne chiar au preluat modelul propus, dar pentru a deveni Zoie anticomuniste.

Pãstrându-şi credinţa şi valorile mediului din care proveneau, aceste fete şi femei au luptat prin propriile mijloace împotriva comunismului. Chiar dacã acţiunile lor nu au avut o mare însemnãtate, ele au purtat pecetea unor valori rãmase nealterate în ciuda dorinţei comuniştilor de a le distruge.

Acţiunile lor le-au atras duşmãnia sistemului comunist şi le-au adus în situaţia de a fi persecutate şi închise. Condamnate pentru vini mai degrabã imaginare decât reale, ele au cunoscut calvarul închisorilor comuniste. Nu numai cã nu au cedat presiunilor torţionarilor lor, dar au dovedit o tãrie de caracter specificã unei lumi ce îşi avea propriile ei valori care contrastau vizibil cu cele comuniste.

Dacã iubirea de ţarã le-a îndemnat sã acţioneze împotriva comunismului, credinţa în Dumnezeu, speranţa în moartea regimului, considerat strãin de fiinţa naţionalã, grija pentru familie şi copii, dar şi dorinţa de a supravieţui comunismului, ieşitã din credinţa profundã cã acesta nu este fãcut sã dureze, le-au permis sã supravieţuiascã terorii, regimului de închisoare şi sã se adapteze noii lumi.

De altfel, aceastã din urmã încercare a fost cea mai dificilã. În închisoare „era lumea noastrã”, cum îmi mãrturiseau mai multe dintre doamnele intervievate. Afarã însã, lumea se schimbase mult. Aşteptând sã treacã şi aceastã „invazie a extratereştrilor comunişti”, cei mai mulţi încercau sã se integreze sau mãcar sã supravieţuiascã. Unii dintre ei au reuşit! Ei au vãzut comunismul prãbuşindu-se la fel de brusc cum se şi instalase.

Cãderea sistemului le-a dovedit cã dreptatea a fost de partea lor. Azi comunismul a fost aruncat la gunoiul istoriei. Din nefericire, „mirosul lui” continuã sã ne urmãreascã. A povesti ororile acestui sistem rãmâne în continuare un act de rezistenţã anticomunistã. Un act pe care aceste doamne şi l-au asumat ca fiind menirea lor. Au devenit nu numai purtãtoare ale unui patrimoniu memorial ci şi vectori ai transmiterii acestuia.

Participarea la cercetarea intreprinsã de mine face parte din aceastã dorinţã de a transmite mai departe memoria unei experienţe traumatizante, istoria unor timpuri şi a unor evenimente demult apuse, denunţarea comunismului ca regim represiv, dar şi construirea unei identitãţi valorizante într-o societate pe cale de democratizare şi care de la 1 ianuarie 2007 a devenit parte integrantã a proiectului european, acela de a se constitui într-o comunitate ce împãrtãşeşte aceleaşi valori şi idealuri.

Denunţarea comunismului din partea doamnelor ce au participat la cercetarea mea se face în numele unor idealuri general umane, ca dreptul la viaţã, la a face propriile alegeri, dreptul la conştiinţã şi, de ce nu, la fericire. Vãzut ca un rãu venit din exterior, impus cu forţa de sovietici, acest sistem nu poate fi decât impropriu poporului român. O astfel de credinţã a împins de altfel aceste doamne sã acţioneze împotriva regimului.

Represiunea şi suferinţele îndurate le dau dreptul de a denunţa comunismul şi le inspirã în misiunea lor de a face cunoscute ororile regimului. Datoria civicã le îndeamnã sã povesteascã şi sã se implice în acţiunile de denunţare. Iubirea de ţarã le face sã militeze pentru cunoaşterea acestui trecut.

Acelaşi imbold le determinã sã facã cunoscutã viaţa pe care dânsele şi/sau familiile lor au trãit-o înaintea instalãrii comunismului. Perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale este prezentã şi prezentatã în amintirile lor ca una „de avânt al României şi de conectare a ţãrii la Occident”. Lume a copilãriei lor, aceastã perioadã este cea din care şi-au cules resursele pentru a supravieţui comunismului.

Dincolo de datoria civicã, istoricã şi moralã rãmâne necesitatea de a povesti – într-un efort de depãşire a traumelor provocate de comunism. Rememorarea propriei vieţi într-un context valorizant are un rol catarhic. Anamneza întreprinsã de aceste doamne de la cãderea comunismului pânã astãzi le permite recuperarea memoriei şi punerea în valoare a propriei identitãţi. Parte integrantã a memoriei colective a românilor, istoriile de viaţã ale acestor doamne devin moştenirea noastrã. Un tezaur ce trebuie valorificat prin recunoaşterea lui publicã. Misiunea pe care şi-au asumat-o chiar în condiţii dramatice trebuie dusã mai departe memorial şi ştiinţific.

Un articol de Claudia Florentina Dobre

Articol preluat de la Revista Memoria.

Notă: Fotografia reprezintă o secvenţă din filmul “Binecuvântată fii, închisoare!” (2002), în regia lui Nicolae Mărgineanu, după opera omonimă a lui Nicole Valéry-Grossu (S. Man)

***

[1] Mult mai pe larg în teza mea de doctorat.

[2] Pierre Bourdieu, Le sens pratique(Sensul practic), Paris, Ed. de Minuit, 1980.

[3] Jürgen Habermas vorbeşte despre sfera publicã modernã ce se constituie ca urmare a afirmãrii burgheziei în societatea vest europeanã. Sfera publicã modernã se caracterizeazã prin participarea individului la viaţa publicã. Ea se constituie ca un intermediar între stat şi viaţa privatã. Organizaţiile şi asociaþiile mai mult sau mai puţin secrete, cafenelele, ziarele au fost primele manifestãri ce au constituit sfera publicã burghezã. Am preluat aceastã concepţie încercând sã descopãr existenţa ei în societatea româneascã interbelicã. Jürgen Habermas, L’espace public. L’archéologie de la publicité comme dimension constitutive de la société bourgeoise, Payot, Paris, 1992. (O recenzie a acestei lucrări, întocmită de Lucian Dumitrescu, poate fi citită aici – nota mea, S. Man)

[4] Este vorba evident de doamne aparþinând intelectualitãţii şi mediilor artistice şi
culturale.

Related posts:

1. Creştinism deschis – EXPERIENȚA SPIRITUALĂ ȘI LIMBAJELE EI